Voiaje în caleidoscop – prezentare, Bookfest 2022 (III)

de Éric Dussert, București, 4 iunie 2022

Găsise oare cu ajutorul științei inițiaților, un subiect care să i se potrivească?

La început, poezia pare să fi fost sprijinul ei: începând din 1909 scrie poeme (Ode à la douleur, Pan et Psyché etc.), adaptări din Marlowe, Keats, Shelley și Shakespeare, iar în anul următor o ultimă colecție publicată la Grasset (Stances, sonnets et chansons).

Un alt roman, publicat în 1913 de Eugène Figuière, pare să indice că vânarea fericirii (La Chasse au bonheur) era încă deschisă pentru această femeie, proaspăt divorțată de compozitorul Camille Erlanger.

Caracterul codificat al marelui său roman din 1919, cel care i-a captivat pe pasionații de ermetism și a justificat reputația ezoterică a cărții, constă în faptul că oferă o imagine a relației lui Eugène Canseliet (1899-1982) cu maestrul său Fulcanelli. Două figuri ale ezoterismului francez.

Fulcanelli: Jean-Julien Champagne (1877-1932), celebrul autor al Misterului catedralelor și, mai prozaic, director al Gaz de Paris. În volumul II din Les Demeures philosophqes (p. 122), a subliniat caracterul interesant al cărții

➜ Discipolul său este Eugène Canseliet. El evocă cartea lui Irene în acești termeni: “legăturile susținute ale Maestrului cu lumea filmului, a cărei rotiță era, la acea vreme, cel puțin esențială!… Prin intermediul cunoștințelor sale cu Germaine Dulac, el a putut face cunoștință cu romanul “Voyages en Kaléidoscope” de Irene Hillel-Erlanger din 1919. Un roman cu chei care îi dezvăluie personalitatea sub numele și înfățișarea profesorului Vulcan! Nici mai mult, nici mai puțin” (Deux logis alchimiques, 1945, pp. 127-128).

Se spune că Canseliet a fost cel care ar fi încercat să facă acest roman să dispară … pândind exemplarele pentru a le da foc, imediat după moartea autoarei…

Și de data aceasta Vlad Țepeș sau avatarul său nu a fost niciodată considerat suspect…

Ar fi fost greșit, se pare, să spunem prea multe…

Dar ce anume?

În ceea ce privește “dispariția” cărții, se pot avansa două ipoteze rezonabile (dar probabil că ambele vi se vor părea puțin prea pământești) :
1/ tirajul său a fost o ediție “de bisericuță”, rezervată câtorva prieteni, fiind tipărită pe cheltuiala autoarei;
2/ în cazul în care tiparul ar fi fost într-adevăr finanțat de editura Crès, eșecul comercial ar fi dus inevitabil la o criză și, prin urmare, la aruncarea sa – dacă tirajul ar fi fost suficient de mare, ceea ce nu este deloc sigur.

În orice caz, e mult mai plăcut să ne imaginăm că o carte sulfuroasă care a dezlănțuit împotriva sa flăcările răzbunării ezoterice!

Fulcanelli spunea despre opera lui Irene Hillel că este o “carte singulară, a cărei gangă barocă ascunde sau protejează o duzină de pagini prețioase, constituind mărturia lăsată în mod tradițional de fiecare Adept în momentul metamorfozei sale, fie conform destinului comun al muritorilor, fie – și acesta este fără îndoială cazul aici – într-un avatar de un cu totul alt ordin”.

Mai extraordinar – dar greu de verificat – Irene povestește cum, printre cunoştinţelor dobândite de la “Aleșii lui Eli Bracux”, susține că a văzut un volum enorm a cărui copertă groasă “de o nuanță albăstruie părea mereu umedă și curgătoare”.

Și adaugă, pentru a spori și mai mult misterul, că acest volum era format din “documente contrasemnate, dintre care unul, datat 1864, menționa anumite chei pentru preluarea puterii prin întoarcerea unui rege fabulos, pe care unii scriitori îl vor identifica mai târziu ca fiind “întoarcerea Marelui Monarh“.

Foarte bine informată sau foarte creativă, Irene a știut să dea viață mitului și ne permite să regăsim peste timp figura prietenei sale Louise Barbe, model al tabloului “Le Vaisseau du Grand Œuvre” (1910) de Julien Champagne. Irène i-a dedicat Călătoriile în aceste cuvinte: “Sufletului măreț al lui L.B., îi ofer cu devotament aceste pagini. I.H.E.”

Dacă ar fi să găsim ceva din suprarealism în proiectul lui Joël Joze, este de netăgăduit că cinematograful este cealaltă mare temă a acestei cărți în căutare de noi forme de expresie

De aici, bineînțeles, puterea viziunilor sale și invenția proiectorului caleidoscopic care restituie în metafore animate “sensul ascuns al tuturor lucrurilor” și miracolul observabil al “fuziunii dintre individual și colectiv (…). Armonie născută dintr-un schimb de păreri!

Parteneră și scenaristă a lui Germaine Dulac, cu care a fondat compania de producție cinematografică D.H. (1916), Irène Hillel-Erlanger trebuie considerată, de asemenea, una dintre primele artiste care au dezvoltat în mod conștient o cinematografie a paginii – în același timp cu constructiviștii ruși. Între 1917 și moartea sa, în 1920, a lucrat atât la poeme vizuale, cât și la scenariile și, probabil, la intertitlurile filmelor lui Dulac.

Caracterul scurt și tensionat al romanului arată că acesta este impregnat și de dinamica artei cinematografice incipiente, dar și de punerea în pagină a acesteia, care o evocă pe cea a poemului “Par amour”.

Acest poem este o mărturie a interesului său pentru imagine: a fost publicat în revista tinerilor suprarealiști, Littérature (nr. 10), în decembrie 1919.

Este un omagiu adus lui Pearl White, actrița americană din “The Perils of Pauline” – marea dramă de acțiune care l-a inspirat pe Louis Feuillade să realizeze Fantomas și Les Vampires.

Poemul lui Hillel-Erlanger folosește spațiul paginii într-un mod extrem de inovator.

Este un prilej de a cita remarca criticului de film Louis Delluc: “Doamna Hillel Erlanger povestește mai bine decât mine Voyages en kaléidoscope și știe să descifreze bine cinematograful” (Paris-Midi, 28 octombrie 1919).

Inițial aliniate la dreapta, versurile își asumă o translație în dreapta paginii: cuvântul “Pearl” poziționat tot mai mult spre dreapta pe măsură ce poemul avansează formează în spatele său o “perlă de albeață”.

Deși conducea un salon de lux și putea fi considerată o patroană a artelor, în special pentru Germaine Dulac, Irène Hillel-Erlanger era apropiată de elita intelectuală și de beau monde, cum ar fi familia lui Ferdinand De Lesseps.

A fost o prietenă apropiată a lui Valery Larbaud încă din 1912, a lui Paul Valery, a lui Saint-John Perse și a elitei culturale a vremii: Anna de Noailles, Léon-Paul Fargue și Raymond Roussel

La sfârșitul vieții sale, ea a integrat în areopagul său tineri suprarealiști precum Aragon, Tzara și chiar Jean Cocteau, fără a-l uita pe André Savoret, iitorul druid și alchimist…

– ea a fost, probabil, sursa de inspirație pentru “Con d’Irène” a lui Louis Aragon.

De asemenea, a frecventat ceaiurile foarte “selecte” ale Cercle Interallié și a participat la inaugurarea teatrului Champs-Elysées, la 1 aprilie 1913, în compania muzicianului Paul Dukas, a pictorului Maurice Denis și Aga Khan…

Voiaje în caleidoscop – prezentare, Bookfest 2022 (III)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Scroll to top