Viorica Răduță despre romanul “Voiaje în Caleidoscop” de Irėne Hillel-Erlanger

Scriitoarea Viorica Răduță deslușește “Figura Intervalului…” în acest roman dadaist-ezoteric. Poetă, romancieră și eseistă cu o scriitură fascinantă, Viorica Răduță s-a lăsat atrasă în această aventură literară a Voiajelor… de Aragon (Louis) – după ce citit recomandarea pe care acesta a făcut-o în noimebrie 1919, în Littérature.

Cronică de carte:

Figura Intervalului într-un alt „corp hermetic”, alte corespondenţe. Voiaje în Caleidoscop de Irėne Hillel-Erlanger

Julius Evola punctează în Tradiţia hermetică, Humanitas, p. rolul iniţiatului şi modul de proiecţie, de viziune a iniţiatului, Intelectualul: 1. „avem o fiinţă intelectuală, care este Soarele şi Aurul în om. Ea este centru, principiul unei stabilităţi spirituale, radiant, şi nu inert…”, 2. Oglinda reprezintă spiritul divin”. Asemenea personaj central, explicit prin poziţionarea în stare de reflexie/meditaţie din volumul Voiaje în Caleidoscop Oglinda este starea de reflexie, revelatorie, situată în ceea ce numim Imaginal sau Interval, întrele pe care îl locuiesc aleşii, vizionarii. E centrul, axialitatea aflată în mişcare, fluidizat ca şi cartea căpătâi, menţionată ca cheie de autoare. La fel sunt şi sinonimele tomului misterios, Voiajele, fiecare element sur-prins în metamorfoză, proiecţie, viziune, de la Caleidoscopul însuşi, devenit om, la ecran. La fel este şi fiecare proiecţie, inclusiv cea anamorfotică, atunci când oglindirea face reprezentarea unei căderi, dizolvări în Materie, opuse diamantului, luminii solidificate, transmutării în spirit. Viziunile sunt mereu duble, dar „necesar” unite, lumea Capitalului sau chiar personajul Vera, cu casa ei de umbre şi ecran „gol” sunt în contrast cu locul şi dansul lui Gráce sau laboratorul Caleidoscopului, etc… Prin urmare este vorba de modul plasării, ca şi în natura eminesciană, a tuturor „figurilor”/esenţelor în Interval/Imaginal. La acest statut contribuie imaginea totalizantă, reluată de elemente la Eminesuc, forma (ovoidul) fiind una plutitoare, aşa cum sunt şi elementele din natură, dar şi sculpturile brâncuşiene. Sculptorul o afirmă explicit alchimic: „Eu aş vroi să reprezint imponderabilul într-o formă concretă”. Brâncuşi confirmă potenţele „sferei” care ţinteşte exact către forma hierofanică, imponderabilă, fluidă, dinamică, în fine totală, de la Pasăre, oricare tip, la ochii de pe Poarta Sărutului sau cei ai Domnişoarei Pogany, de pildă. În toată lirica eminesciană natura e în stare de reflexie, Dacia mitică, mijlocul de codru, lacul, oceanul, întregul şi elementele au un moment de facere continuă, un centru în care axele îşi stabilesc Întrele, echilibrul pătruns de fluidizare, mişcare. La Târgu Jiu am văzut sculpturile rugându-se. Acesta a fost momentul când şi Coloana brâncuşiană a fost trasă de foc/crepuscul, în sus, cum şi Păsările stau pe soclu într-o reflexie a interiorului la exterior, a exteriorului înăuntru. Sunt esenţe, cum până şi mijlocul codrului la Eminescu reflectă, în momentul coborârii soarelui şi lunii deodată în apă, zborul păsărilor de sus şi de jos, totul în levitaţie, în argint şi aur. Cred că imaginea alchimică este în lirica eminesciană cea a Plutirii în cruce, a fluidizării Întrelui, echilibrului, meditaţiei (melancoliei, în limbajul romantic al poetului), de fapt starea de iluminare dată de forţa oglindirii şi a viziunii totalizante, unificatoare. Cum aflăm şi în viziunea, proiecţiile caleidoscopice ale Maestrul Joël Joze, oficiat de Gráce, cu explicitul ei diamant pe frunte, „vederi” opturate când frigul, simbolic, alungă lumina, opacizează Intervalul. Ecranul pe care se desfăşoară proiecţiile e, şi cu lipsa privirii „drepte” a ucenicului Gilly, opac atunci când Joel Joze cade în mrejele formelor Realiei din casa Verei, unde focul nu pare ultimul act al unei transmutări alchimice, dimpotrivă, o anulare a Voiajelor (şi a cărţii cheie, dacă aceasta nu ar avea o copertă-fluviu, capabilă de regenerare). Intervalul este spaţiul şi timpul reversibilităţii. Păsările brâncuşiene îşi „amintesc” una de cealaltă, sunt în circuit perpetuu, cum şi punctul de mişcare din haos, cosmogonic, din oceanul negru, ceaţă, negură, la Eminescu, este urmat după cosmologie de re-începerea „păcii eterne”, dar exact în punctul de echilibru, întâlnire cu fluiditatea născătoare.
Scriitura volumului arată, încă, surprinzătoare prin formula cubistă în literatură („prezenţa” lui Van Dongen e semnificativă), unde pluralitatea şi sinteza sunt vizibile şi pe pagină, cum într-unul dintre voiaje „scrisul”, dorit de Maestru ca divin, reflectant, să aibă starea dublă, necesară altfel după unul dintre principiile fundamental alchimice menţionate. Coexistă poemul cu proza şi replicile din teatru, punctele de suspensie cu blanc-ul, dar ceea ce seduce nu e nici arondarea scrisului unui context îndrăzneţ de la începuturile secolului al XX-lea, nici naraţiunea cu patru personaje simbolice. Forţa cărţii e în hermetica, ascunsul simbolurilor sub „văl” narativ, cum e chipul lui Gráce, de fapt dezvăluit în trepte. Şi casele celor două personaje simbolice, Vera şi sora ei, conţin câte trei săli. A lui Gráce e în trepte de iniţiere, a Verei obturează, e pe dos, ca şi proiecţia deformată şi deformatoare a Caleidoscopului mutat aici, adevărată, însă, pentru vederea Maestrului care ţinteşte cu privirea, una iniţiatică, lumea urâtă, fără acces la Interval, metamorfoză, de aici).
Pentru proiecţii pe Ecranul- Interval e nevoie (ca şi pentru cartea Căpăţânii) de „fluide” şi lumină, cum feţele au nevoie de raze pentru reflexie şi reflecţie, adâncire în sine urmată de viziune, exteriorizare, i-luminare. Ca în templul brâncuşian, proiectat pentru Indor, unde axa centrală va capta lumina bolţii la amiază, iar păsările din cerul dinăuntru se vor roti ca să mişte fixitatea, axa, tot de păsări, sus-jos, o „clipă suspendată” eminescian (este simptomatic că fluviul Daciei se opreşte, pătruns în adânc de lumină/astre, ca să curgă simultan într-un spaţiu şi un timp plutitoare, fluide, cu Întrele, echilibrul, inclus). Când reia traseul „vederii” cu ucenicul său J. se află, nu întâmplător, sub ochiul magnetic al Soarelui. De aici, reînceperea, privirea ţintită pe oraşul (fie şi fragmentar) identic omului, termometrului, oricărei imagini cu care lucrează şi proiectorul, Caleidoscopul vizionar. Privirea-oglindă e necesară întru iniţiere. În acest nou început ucenicul se simte unu cu Maestrul. Dar cele două surori, Vera şi Gráce (ultima numită oglindă a Adevărului), sunt, ca şi lentilele gemene ale aparatului, un dublu al căii spre Adevăr, transmutaţie. Gestul radical al lui Gráce, spargerea Caleidoscopului, nu distruge reînceperea sintezei…chimice, cea a imaginilor proiectate de Intelectual. Este Iniţiatul de după sau dinăuntrul cărţii cu chei, cea ascunsă-dezvăluită prin însăşi scrierea ei. Menţionată, totodată, în manifestarea copertei şi a modului de „re-facere”/scriitură/proiecţie, mai ales că omul termometru poate coborî şi urca pe axa-timp-spaţiu definit-indefinit, figurează tot Intervalul, e forma lui, locul şi timpul, ca la postmodernişti, al scriiturii-voiajelor proiectate, transmutărilor, spiritualizării de fapt. Pe final, în tuşe cubiste, am spune, se limpezeşte acest Între, momentul şi locul deplin, început şi sfârşit împreună, ca într-un poem al autoarei, şi aici poematică: „şinele/desenează/linii drepte şi curbe/strălucitoare/ce pe alocuri formează/în punctele în care se întretaie/arcuri geometrice/pure şi splendide” (s. n.). J. îl vede ca „peisaj abstract”, dar este aceeaşi tehnică, a ascunderii dezvăluirii totodată, cu care imaginile şi simbolurile alchimice se întretaie, lucrătură/scriitură pe faţă şi pe dos, alternând, ca în voiajul despre Alfabet, de pildă.
Tulbură în continuarea lecturii acestei cărţi hermetice destule „semne”, de la cupa sau însemnul de cristal, una din care beau iniţiaţii traducători, alta care marchează „graţia”, viziunea sinteză, tulbură corespondenţele, numeroase şi provocatoare, ale imaginilor şi simbolurilor (aş preciza că până şi un spaţiu profan ca o braserie cu cinematograf devine tot un loc al revelaţiilor, întâlnirilor cu cheie), tulbură previziunile comercializării Adevărului prin film, Cuvânt-scriere, jurnalistic, comun, dar şi cel transmutat, divin, inspirat, traseul vizionar satiric al seducţiei şi monopolului de Capitalul, rătăcirile, inclusiv ale formelor de mântuire- „saluturi” , etc. Nu e, însă, chiar la îndemână, viziunea unei alchimii, unei căi de purificare care face dintr-un loc vizibil, ecranul, un Interval, unde imaginile vizionare („metafore animate”, primordiale) să conducă la cifru, personajele să acceadă la supra-formă, metamorfoză, luminare, stare a unei fluidităţi strunite, atemporale şi aspaţiale, de fapt. Ecranul a fost orb/gol câtă vreme lumea moluscă nu vedea, dar pentru ochiul ucenicului şi Maestrului se animă, e „predat” pentru un timp ca viu. Asemenea oraşul (Paris) cu un fluviu purtător de mântuire (în carte) într-un anume loc şi timp, asemenea privirea care fixează, chiar „precipită” ca în Caleido, altfel, mai adânc, nu ciopârţit, reductiv, lumea (a se vedea cum străbate ucenicul oraşul la prima şi, anticipăm, următoare preumblare-învăţare a locului, ca şi cum s-ar alege unul pe altul ca în oricare scenariu al Centrului). Dar, mai ales imaginea cărţii hermetice, menţionate şi scrise, desfăşurate şi arse totodată, analogon al Caleidoscopului, în care „totul este Similitudine şi Semn”, conform Maestrului, imagine care pune în abis şi straniile Voiaje în Caleidoscop, o lăsăm întru …învăţătură cititorului, Celuilalt, necesar pe cale.
Viorica Răduţă

Viorica Răduță despre romanul “Voiaje în Caleidoscop” de Irėne Hillel-Erlanger

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Scroll to top