Philippe Erlanger a fost fiul compozitorului Camille Erlanger (1863-1919) și al Irènei (1878-1920), descendentă a familiilor Camondo (linia maternă) și Hillel-Manoach (pe linie paternă). Ambii au fost evrei ne-practicanți. După divorțul lor, Phillipe a fost crescut de către mamă.
Discipolă a lui Fulcanelli, mama lui Philippe – Irène Hillel-Erlanger este una dintre rarele femei adept care au lăsat o urmă scrisă a operei lor. Inițiată a artei sacre, Irene a fost o creatoare de Bine și de Frumos și o curajoasă exploratoare a creației intelectuale de avangardă.
O căutătoare sinceră a Înțelepciunii, evreică sefardă, Berthe Rebecca Alice Irène Hillel-Manoach (căsătorită Erlanger) este fiica lui Isaac Hillel-Manoach care împreună cu fratele său Emanuel (unchiul Irenei) au folosit o parte din averea familiei pentru a înființa în România, în anul 1890, Fondul Hillel în beneficiul Universității București. Acest fond a fost folosit exclusiv de Universitatea București, pentru a acorda burse și premii studenților români. Fondul a avut inițial un capital de 100.000 majorat ulterior la 270.00 de lei de aur. Tatăl celor doi, Eliezer (Lazare) Hillel-Manoach (1797 – 1862) – bunicul Irenei, bancher și filantrop, a fost unul dintre cei mai importanți creditori ai statului român (împrumuturile acordate de el constituie 78% din împrumuturile contractate de stat în anul 1836) cunoscut și ca finanțator al revoluției de la 1848.
Erudiția, tradiția mecenatului și spiritul filantropic sunt adevăratele moșteniri ale familiei.
Philippe Erlanger a studiat la Paris, obținând trei diplome: în Litere, Drept și Științe Politice. A fost secretar general (1930-1938) apoi director (1938) al Asociației Franceze pentru Acțiune Artistică, funcție pe care a deținut-o până în 1968. A fost șef al departamentului de schimb artistic la Ministerul Afacerilor Externe (1946-1968) cu titlul de ministru plenipotențiar, înalt funcționar public detașat la mai multe ministere și inspector general la Ministerul Educației Naționale (1960-1967). Străduindu-se să promoveze arta franceză în străinătate și arta străină în Franța, a organizat numeroase expoziții și turnee teatrale (Louis Jouvet, Jean-Louis Barrault, Jean Vilar etc.).
În 1939, Philippe Erlanger a susținut decizia guvernului francez de a nu mai participa la Festivalul de Film de la Veneția, ci de a organiza un festival propriu la Biarritz, Cannes sau Nisa. El a avut ideea Festivalului de Film de la Cannes în 1939, ca reacție la dizgrația cu care s-a acoperit Festivalul de Film de la Veneția, ce a răsplătit, în 1938, documentarul de influență nazistă al regizoarei Leni Riefenstahl “Zeii stadionului”, dar și legat de un film supravizat de fiul lui Mussolini. Prezent la Veneția, el va anunța lansarea unei inițiative concurente, cu aprobarea superiorului său, dl Jean Zay, ministrul Instrucțiunii Publice și Artelor Plastice. Orașul Cannes, cunoscut pentru farmecul și strălucirea soarelui, este ales să găzduiască festivalul de film. Prim delegat general al festivalului (1946-1951), Philippe Erlanger a fost și membru al juriului în 1953 și 1954. Dând dovadă de diplomație, în 1956 a scos din selecția festivalului de la Cannes filmul Nuit et Brouillard de Alain Resnais – pentru a nu jigni Germania Federală. A rămas președinte de onoare al Festivalului de Film de la Cannes până la moartea sa în 1987.
În Bucureștiul interbelic, Strada Frații Hillel din zona Parcului Radonin (actuala stradă Vasile Toneanu) a amintit în mod simbolic de vocația de deschizători de drumuri a familiei.